Etichete
Matei Brunul by Lucian Dan Teodorovici
My rating: 4 of 5 stars
Am citit Matei Brunul după mai multe săptămîni în care am „consumat” mai multe cărți despre totalitarisme și închisorilor lor, așa că eram oarecum „vaccinat” pentru ororile descrise. Ca și în Leagănul respirației, cu care am început acum o lună și ceva, nu am căutat document sau reportaj – nici măcar memorii. Nu am nici o îndoială că e un roman meticulos documentat, e scris, din punctul ăsta de vedere, cît se poate de autentic și „profesionist”. Dar cine a luat șuturi în propria-i rotulă sau subsuoară, cine și-a numărat zilnic dinții răriți de scorbut, cine și-a îngrijit cum a putut degerăturile zeci de ani după ieșirea din închisoare – acela scrie altfel. Cum zice Șalamov, acela e un Pluton ridicîndu-se din Infern, nu un Orfeu care coboară acolo. Și pe un Pluton îl ascult altfel decît pe un Orfeu. Dar și Orfeu trebuie ascultat.
Pe mine m-a interesat mai mult lentila ficțională a lui Orfeu-Lucian Dan Teodorovici, pentru că vreau să știu cum ne construim reprezentările despre orori noi, cei care n-am trecut prin ele (și nici neam de neamul nostru). Cred că de asta a și dorit LDT să scrie ficțiune, și a insistat în cîteva rînduri (pe FB, prin interviuri, pe bloguri) că ne lipsește o abordare ficțională a anilor ’50 în ultimii 20 de ani, sau a generației mai tinere. Lentilele astea ficționale au un rol epistemic și etic – ne ajută să ne echilibrăm judecățile. Citind cărțile celor care au trecut prin experiența concentraționară (ficțiuni sau nu) afli ce a fost, și ce a însemnat pentru ei. Dar ce semnificație mai au toate acelea pentru noi? Asta afli examinîndu-ți propriile convingeri și atitudini, iar un roman ca Brunul e un prilej tocmai bun pentru un astfel de examen critic.
Cartea începe aproape ca o inversiune a lui 1984. Bruno Matei/Matei Brunul pare un Winston Smith (reeducat însă à la Pitești) care se străduie să parcurgă drumul-napoi către ziua geroasă de 4 aprilie. Ca și personajul lui Orwell, se îndeletnicește, mai presus de toate, cu memoria. Eliza, obiectul iubirii timide a Brunului, e și nu e ca Julia: e catalizatorul acțiunii (o scenă-cheie pentru relația cu Brunul se petrece tot la un cinematograf, tot la un film propagandistic) și în cele din urmă trădătoarea-trădată, dar e o rebelă de la talie-n sus și parcurge tot invers distanța dintre libertate și reeducare. În fine, tovarășul Bojin e maestrul incontestabil al „dublugînditului”, reprezentantul Partidului care are „grijă” de Brun și de atașamentul său față de Partid, funcționează uneori ca O’Brien. Nu știu în ce măsură relațiile acestea cu 1984 sînt intenționate, dar e un schematism care facilitează lectura „obsedantului deceniu” ca „sindrom Stockholm”, „complicitatea victimei” &c – pînă într-un punct.
De la jumătatea romanului tonalitatea se schimbă. Dispar meditațiile bojiniene și cele auctoriale, dispare „cadrul teoretic” al narațiunii, nu ne mai ține nimeni de mînuță cînd citim. Paradoxal, firul narativ al încarcerării Brunului devine mai puțin apăsător – torționarii sunt mai puțin criminali, unii chiar umani, închisorile mai „ușoare”, Bruno respiră, și alături de el cititorul. Focusul devine povestea și psihologia personajului principal. Sigur, respiro-ul e iluzoriu, evenimentul care duce la pierderea memoriei e cît se poate de brutal; lumea Brunului nu devine mai roză, nu se întîmplă nimic magic, asta știm, a mai durat încă 30 de ani.
Pe mine nu m-au deranjat dispozitivele narative pe care unii comentatori le-au considerat facile, ad hoc sau banalizate – simbolistica lumii-ca-teatru, a marionetei/manipulării, pierderea inexplicabilă a memoriei ultimelor două decenii. Nici exprimarea, pe alocuri, grunjoasă (cartea ar fi beneficiat de pe urma unui redactor mai atent – se va remedia la ediția a doua 
). La urma-urmei, vorba lui Borges, în lumea occidentală Biblia și O mie și una de nopți au inventat/epuizat toate metaforele și simbolurile (da, și Shakespeare, și…). Iar un proiect atît de ambițios cum este Brunul (un roman amplu, cu alternări de planuri narative, cu structuri simbolice complexe) beneficiază uneori de simplificări – atît pentru cititori, care se pot apropia mai ușor de text, cît și pentru scriitor, care se poate concentra pe poveste și personaje.
Asta nu înseamnă că LDT neglijează „probele tehnice”; dimpotrivă, reușește simetrii foarte frumoase (scenele cu Brunul călcînd zăpada înainte de venirea și după plecarea Elizei, pp. 12-14 și 394-5) și îmi place cum reușește să schimbe registrele vocii: în capitolul 8, de pildă, între realismul descrierii ororilor de la Canal și meditația auctorială quasi-teoretică privind interferențele dintre „istoria mare” și „istoria mică”, rezolvînd polifonia într-un pasaj de-a dreptul mitic:
Poate că vîntul acela uscat și fierbinte pe care locuitorii din zonă îl numeau Kara-yel, Vîntul Negru, și care chinuise mulți pușcăriași, în zile cu praf de stîncă ce le ardea gîtlejurile, se înduplecase într-un sfîrșit și luase cu sine vestea nenorocitului final de poveste al doctorului Simionescu, o purtase tăcut peste Bărăgan, pînă înspre București. Poate că acolo i-o încredințase Foehnului pentru a o duce mai departe, iar acesta, trecînd Carpații, o lăsase-n grija Austrului, spre a o sufla dincolo de niște frontiere pe care doar ele, vînturile, le puteau trece fără frica de a fi ochite de vreun grănicer. Poate această conjurație a vînturilor, poate doar neputința oamenilor în lupta cu șoaptele a dus vestea la mii de kilometri de România, peste Canalul Mînecii, fiind apoi răspîndită-n întreaga lume de Radio Londra și întorcîndu-se la București odată cu diverse proteste internaționale. Cert e că, începînd cu finalul lunii iulie, din barăcile «treișpe-paișpe» n-au mai răzbătut spre ceilalți în nici o noapte cîntece de acordeon. Istoria mică își arătase și ea, măcar o dată, puterea în fața istoriei mari. (p. 137)
În fine, Brunul e un personaj înrudit cu sinucigașul ratat din Circul nostru vă prezintă:, ușor amețit, defazat, parcă în plin sevraj, deși nu știu ce fel de pastile se pot lua pentru a supraviețui închisorilor prin care-a trecut el. Nu-mi dau seama dacă mi-e milă de el, dacă-l compătimesc sau dimpotrivă, dacă nu sunt tentat să-l disprețuiesc – LDT stimulează foarte bine această ambivalență față de personajul principal. Iar Brunul e o carte bună (frumoasă? nu știu – dac-aveți stomac pentru suferințele din închisoare, sau pentru iubiri trădate…), poate chiar o carte mare; în orice caz, o să fie cel puțin pe listele premiilor literare.
{Am vorbit despre Brun și în Lumea din cărți din 25 octombrie.}
Pingback: Ca să distrugi un oraș… « Ștefan Ionescu